Jurnal de recuperare #4

8 zile de la AVC ischemic. Nu știu cine pe cine recuperează, dar cumva am dat și eu deconectare pentru multe lucruri și încerc să integrez noua normalitate. Aș „implementa” și mai multă tehnologie, cred că ar fi mână de aur ca un Gigel care face milioane de euro din chestii medicale să facă și un fel de ecosistem.

Ceasurile de la mână pot avea un punct bun de plecare. Deocamdată, pare doar fâs ceea ce încearcă Huawei sau oricare încearcă să promoveze lucruri pe sănătate.

Cred că ar fi utile niște integrări între producători. Ai un tensiometru, să memoreze pe ceas, pe telefon valorile. Poate sunt la modelele mai noi, dar deocamdată mă lupt cu câteva aplicații din Google Play. Nimic la un click distanță.

Citeam zilele trecute un studiu că Apple ar face ceva care să indice și glicemia. Am mai discutat despre asta și încă nu cred. M-aș mira că poate să se facă asta direct de la mână. Văd că și Samsung face ceva în direcția asta. O să vină mănușă să testez funcțiile astea. Deocamdată, îmi dau doctoratul cu glucometrul. Dacă până acum am mai făcut 2-3 teste pe sor-mea, acum mergem la sigur. Monitorizez zilnic și aici. De altfel, fac și pâine tot mai rar. Deja trăsesem și eu frâna de dinainte și o congelez frumos, elegant. A fost descoperirea anului pentru mine. Mă înghesuiam un pic cu ea în trecut și o parte ajungea la porumbeii de pe balcon.

Culmea, râdeam că aparent regim țin și eu de la intervenția mea, mai mult sau mai puțin voluntar. Acum na, am mai așezat gramajul, adică și eu vreau să las în urmă vreo 3-4 kg. De partea cealaltă trebuie vreo 15 kg ca să aibă pretenții. O să încerc să îmi fac timp să mă mișc măcar în casă, cu niște greutăți. Facem la program și asta.

Dacă iau într-o parte tensiunea, o iau și la mine. Încă o am de aviator, deși tot nu reglez somnul. Vă scriu rândurile astea cu 12 cu 8. Măcar am scris un script pentru video azi noapte.

Am făcut mișto de el că am grijă ca de un copil. Plângea în parc un copil și era și eram și noi pe-o bancă. I-am dat termosul pe post de biberon. S-a râs. M-am speriat de lacune, de întârzieri de memorie, dar doar drumul până la ambulanță nu și-l amintește. Culmea, deși răspundea atunci din memorie s-a șters totul. În rest, totul e OK.

Deja am urcat la „2km pe zi” de mers pe jos. 3900 de pași ieri. Mini pași. Mers de rață, cum vreți voi să-i ziceți. La mine arată 0.88km în 30 de minute. Încă trebuie supraveghere, se mai relaxează creierul și bam, ia pauză, încearcă să se ducă la vale.

În pași, e amuzant cum raportează ceasurile. Eu port Pixel 4, lui i-am pus OPPO că tot i-am rugat să mi-l mai lase un pic. Se numără pași ca la balamuc când îi faci mărunți, mărunți. Îmi prinde și mie bine că, în trecut, aveam prostul obicei să fac mulți pași dintr-o dată. Atât. O săptămână fără pași, apoi băgam 20 de mii, 30 de mii, pe unde plecam. Normal că era corpul derutat.

E de bine, oricum.