De multe ori blamam oamenii care merg și fac experiențe, chiar și culinare. Eram țața aceea care propaga radio șanț. Îmi dau seama că mentalitatea asta a fost crescută din frustrările vremurilor, de la cum ni s-a vândut că: de ce consumi pe fiță?! Că sigur nu e bun, mai bună e o ciorbă de țară.
Așa cum în Cracovia, în Praga sau chiar în Budapesta am căutat să mănânc pe cât se poate de tradițional, cu mâncare gătită din zonă, îmi dau seama că sunt oameni care vor să încerce și diferit.
Plus că găsisem recent „amintirea” de la un restaurant de genul, întregul proces este o experiență. Scumpă, dar na, o dată trebuie să o ai. Culmea, mi se pare că nici diferența nu mai e atât de mare ca prețuri. OK, nu pleci sătul, ci cu „experiență”.
Citeam articolul ăsta, în fapt este un soi de studiu în care se confirmă că restaurantele cu stele Michelin au adus 438 de milioane de euro în 2024 în Italia.
Am în minte și confirmarea unor amici. Au plecat în Italia cu ideea că vor merge la un restaurant cu stele Michelin, aproape de Rimini. Practic, tot citybreak-ul a fost despre mâncare.
Nu știu, încă nu sunt acolo: hai să mergem în Italia să mâncăm la un restaurant de fițe. Mai degrabă, aș zice: du-mă pe un deal acolo, hai la un apus să facem o poză ceva, du-mă la o baltă, în Positano, nu o cârciumă.
Dar da, nu vedeam treaba asta, nu vedeam că și experiența asta de turism generează în mod indirect bani. Oare de ce la noi nu sunt astfel de restaurante?!
Eu nu sunt fan restaurante cu stele, dar sunt de părere că trebuie să guști mâncarea specifică zonei în care mergi. Asta noi o facem în restaurantele de cartier, unde se duc localnicii să mănânce. Se mănâncă bine. Mâncarea este proaspătă pentru că există rulaj, ospătarii sunt prietenoși…etc.
Și eu sunt tot adeptul mâncării de genul, cât se poate de tradițional.