Se vând niște iluzii de când ne naștem. Școala românească te educă să înveți bine pentru a avea un serviciu mai bun. Te revolți că ești copil și o să le arăți tu că o să faci lucrurile diferit.
Ajungi la serviciu, eventual în corporație și te lovește viața. Îți dai seama că părinții care mai ieri erau șefi în casă sunt înlocuiți de angajatori.
Iar angajatorul nu te mai menajează pentru că n-are niciun interes. Pentru el singura ta justificare este să îi produci suficient de mulți bani cât să te poată plăti în continuare.
Deschizi internetul și consumi conținut. Îl vezi pe Cucu în țări străine, îl vezi pe Dorin cu podcast, îl vezi pe altul care îți vinde viață opulentă și tu te gândești, în sinea ta, „tul în gură, ce viață are ăla”.
Ia uite ce viață îmi vinde: libertate, viață, bani. Mulți bani. Viață fără șefi. Hai să încerc, sigur îmi iese!
Te pui la masă și zici că vrei să devii creator de conținut că ai văzut că e viață bună, că e totul roz. Îți iei o cameră și ajungi să ai succes. Ești unul dintre cei o mie care încearcă și reușesc. Poate zici: OK, hai să nu avem reclamă, hai să nu avem deadline 48 de ore pentru a face un material.
Între timp, îți aduni un trib, o comunitate în jurul tău care te susține. 2 lei de la tine, 2 lei de la celălalt îți permiți să stai relaxat o perioadă. Să zicem 10 000 de oameni.
Doar că… libertatea ta înseamnă că tu trebuie să devii un soi de algoritm. Să le livrezi oamenilor fix ce doresc să audă că de aia te plătesc.
Tu nu mai ai păreri, tu indirect trebuie să fii acolo pentru cei 10 000 de șefi.
Și e un pic periculos. E periculos pentru că e fix ce se întâmplă cu algoritmii de pe social media. Nu îți place când îți servește fix același lucru, însă tu cauți validare și te aștepți ca omul pe care îl urmărești și îl susții să aibă aceleași idei ca ale tale.
Nu poate avea idei diferite că „s-a stricat”. Aș face o paralelă cu ziarele de pe vremuri: oare toată lumea dădea 2 lei zilnic pentru rubrica „fata de la pagina 5.”?
Foarte bun comentariu. Fiecare om e in lumea lui. Concret, cati oameni exista pe planeta asta, tot atatea lumi sunt. Minimizarea comunicarii directe si a studiului individual s-au diminuat si tind spre zero. Rezulta ca ne indreptam spre ceea ce unii ar numi-o second life dar desfasurat real nu virtual. De plictiseala, din greseala, unii mai inoveaza cate ceva, mai pun/scot o spita de la roata, doar ca sa para diferiti. Nu stiu cati s-au intrebat de ce le trebuie averi manastiresti si la ce le-ar folosi. Unii ar spune, pentru un trai mai bun, lipsit de griji. Partial color, fiindca da cu virgula. Putem avea oricati bani, caci despre asta e vorba in articol, dar niciodata FERICIREA si LIBERTATEA, care de altfel sunt necesare dar de neatins, fiindca trebuie sa ne aparat si sa ne protejam bruma de agoniseala, iar asta ne va ocupa tot timpul, sau pe scurt, tot restul vietii, iar la sfarsit, cand tragem linie, ce sa vezi? Zero barat, sau vorba lui Eminescu, „un mort frumos cu ochii vii”. In „bogatia” lor, oamenii nu-si mai dau seama cat de limitati sunt de fapt.
Multam Doamne ca fata de totalitarismul visat de de tine launtric, in capitalismul ala defect, ai de unde alege, inclusiv sa fi robotel sau nu, ca intr’un final totul se rezuma la lacomia ta materiala si invidia gratuita. Eu n’am avut niciodata sefi, si cand a aparut vreunul le’am dat pedala renuntand la orice pentru libertatea asta, ca de dependenta financiara pe care nu o pot controla, m’am ferit ca dracu de tamaie, multumit find cu boii de la bicicleta. Viceversa esti doar robotel si atat.
Totalitarism?