Momente de presiune colectivă

Anul ăsta contextul a făcut să alegem să mergem un pic mai departe de Valea Prahovei la munte. Cumva, pe același traseu cu toată lumea.

Nici nu are sens să vă povestesc că am dat dublu pe servicii românești, asta în condițiile în care era o cabană oarecum negociată. Zic oarecum pentru că a fost soluția de backup, prima variantă a picat pentru că nu e gata nici acum.

Dacă înainte de pandemie obișnuiam să fac revelionul pe la câte un restaurant de prin zonă, anul ăsta contextul a fost în zona cea mai aglomerată din țară. Și mai scumpă, evident. Singurul lucru pe care am putut să-l facem a fost să decalăm un pic zilele, să încercăm să nu ne ducem și să plecăm cu toată lumea. Dar dacă dă o zăpadă peste noi nu prea mai putem povesti de vreun avantaj.

În rest, de un Paște am încercat să îl fac într-o altă țară, eventual care nu face pe cel creștin, în călătorii am încercat să plec în timpul săptămânii încât să fie și mai ieftin, dar și mai liber.(acum cu pandemia e fix invers, încerci weekendul ca să mai dai de oameni pe străzi, mai ales în orașe mai mici)

Revenind.

Mă gândeam un pic la presiunea socială care se face și mentalitatea asta tipică de angajat și atât. Când ești pe cont propriu, flexibilitatea e bună, dar e cu 2 tăișuri: nu-ți faci taskurile, nu tai factură, mori de foame la final de lună, nu dai buzna la angajator: vreau banii mei.

Așa că se întâmplă de multe ori să muncești mai eficient în zile libere de la stat, de 1 decembrie, poate chiar de un 1 martie sau mai știu eu ce zi în care toți sunt îngrămădiți să facă lucruri.

După toate acestea vine presiunea de la cei angajați: „păi cum, tu muncești de sărbători?” și tot felul de probleme „existențiale” că angajatorul nu îți dă liber fix în ziua Ț.

Uite așa te plângi pe un blog că te-ai dus să stai cu orele în trafic: „pentru că așa e rânduiala”.

La mulți ani și vouă. La anul zbor pe 1.