16 zile în Nepal și Munții Himalaya – ce înseamnă experiența Everest Base Camp

Articolul ăsta a mai fost scris acum ceva timp, doar că un intrus și-a făcut intrarea pe aici, pe blog, așa că… ăsta a fost pierderea colaterală. Nu am fost în Nepal, însă, Xiaomi 15 Ultra a stat destul în deplasare, cât să facă pozele de mai jos. N-a fost vreo colaborare, ci doar mi s-a părut foarte tare ideea ca telefonul să plece într-un loc mai bun. Și, fun fact, vedeți să vă luați telefon cu baterie silicon carbon dacă plecați, că prindeți pe timpul nopții -15- 20 de grade, iar bateria nu rezistă.

Mă uit printre poze și îmi dau seama că n-aș da confortul meu pentru ceea ce se întâmplă pe Everest. Am călătorit destul și low cost, am stat în hostel, dar condițiile din Europa sunt total la alt nivel. Mie mi se pare mult prea mult, dar pare că sunt și oameni care își pot depăși condiția.

Pe de altă parte, ca să prinzi poze ca cele de mai jos trebuie să faci compromis la câteva lucruri.

Mă gândesc că vin oameni din Google care vor căuta și experiențe despre Everest Base Camp așa că vă las și câteva informații scrise despre cum a fost experiența acolo, zi cu zi.

Rândurile de mai jos sunt scrise de Monica. Sunt peste 20 de minute de citit, cât pentru 16 zile de activitate, așadar răbdare să aveți!

Everest Base Camp este cu siguranță unul dintre visurile oricărui montaniard. Nu este fanatism, ci curiozitatea de vedea dacă poți ajunge la corturile galbene, dacă poți atinge punctul din care marii alpiniști se duc să cucerească lumea.

Anul ăsta am realizat mai mult ca niciodată că ai nevoie de perfuzie triplă cu nebunie ca să reziști, să mergi înainte și să duci lucrurile până la capăt. Pentru că poți. Iar Everest Base Camp e dovada. Sunt trekkeri de la 18 ani până la 60+ pe care îi vei întâlni de-a lungul expediției, ce-ți demonstrează că nu există o vârstă anume pentru a face nebunia asta.

În drumul spre Everest Base Camp treci prin sate sherpa pe care e păcat să le ratezi. Aici copiii îți ies în cale cu zâmbetul larg și îți cer dulciuri, niciodată bani (și nici nu îi acceptă dacă le oferi). Ei vor ciocolată, bomboane, orice ai bun în rucsac. Iar în schimb, îți pun în palmă flori rupte de unde apucă, doar ca să îți mulțumească înainte să pleci mai departe. Să știe că ai ceva de la ei. În Nepal oamenii compensează lipsa posibilităților de orice fel prin culori: în port, în obraji, în ochi, în zâmbetele sfioase de pe potecă atunci când ridică fruntea din pământ.

Rugăminte: respectă porterii, împrietenește-te cu ei, povestește cu ei, descoperă-le viața și cheamă-i la masă cu tine. La finalul trekk-ului să păstrezi bani și pentru ei și ar fi frumos să le oferi cu gașca o masă de grup. Dacă e ceva ce regret în urma acestei experiențe e faptul că abia în ultimele 2 zile am luat masa cu ei.

Dar am avut grijă în rest să fac pauze cu ei, să dansăm, să râdem, să împărțim mâncarea, să ne învățăm vorbe unii pe alții. Și am încercat să car în rucsacul meu lucruri mai grele din duffel bag, ca să nu las atât de multe pe cârca lor. Iar la finalul trekk-ului, chiar și pe parcurs, le poți lăsa lor gheruțele, parazăpezile, ceva haine, termosul, orice știi că îi ajută să eficientizeze călătoriile viitoare și să le țină puținii bani în casă. Mulți merg în papuci, fără șosete sau cu adidașii rupți.

Ce te rog este să nu îți setezi ca obiectiv unic să ajungi la EBC, căci altfel vei scăpa din vedere multe alte detalii, priviri, gusturi, pe parcurs. Nepalul și munții Himalaya sunt și despre:

cultura locului, satele sherpa situate la 4.000+ m altitudine și copiii care cereau dulciuri când te vedeau (de aia aveam în rucsac mereu bomboane, ciocolată, batoane dulci)
dansuri cu porterii și cum am învățat mantra budistă „Om Mani Padme Hum” pe degete. Se traduce „Comoara din lotus”;
acetazolamida luată mereu dimineața și seara ca să evităm high altitude sickness;
hot showers făcute în frig, în timp ce se oprea sistemul dușului și îți blestemai zilele
toaletele cu cană și butoaie și apa bocnă cu care îți clăteai gura dimineața
uscatul lângă soba încălzită cu excremente de yak
dormitul în „camerele de îngheț”, cu mucegaiul în nări, dârdâind cu telefonul la piept și bateria externă la spate ca să nu moară peste noapte
echipamentul pentru urmatoarea zi înghesuit la picioare, în sacul de dormit, sperând să fie puțin cald când te trezești și îți atinge pielea
cum am evitat tusea khumbu
cât Dal Bhat (mâncare de bază în Nepal și în munți) am mâncat, plus ciorbă de usturoi și cât ginger lemon & honey tea și mint tea s-au băut

Deși a fost mai dificil traseul cu Cho La Pass, l-aș alege de fiecare dată în detrimentul celui clasic, care este tip promenadă. Dacă cel făcut de noi este chiar raw, te conectează la rădăcinile locale, cel clasic e chiar pentru oricine. Vei vedea cum se urcă cu umbreluțe sau pe măgari/ cai, lăsând dâre de praf peste tot. Destul de europenizat. Noi am făcut trekk-ul în buclă și sunt extrem de fericită cu varianta asta. Căci am văzut ambele „fețe”.

Aspecte esențiale de care să ții cont:

ACLIMATIZAREA: este important să existe un plan de aclimatizare și tu, participant, să îl respecți. Doar așa te poți bucura de expediție, fără să ai stare de greață, să vomiți. Ghizii sherpa locali nu pun accent pe acest plan, fiindcă natura lor i-a format să aibă rezistență deja la climat și toți factorii, tocmai de aceea eu am ales să plec din România cu grup organizat, prin TERRAMONT. George Petrișor, ghidul din România, are deja notorietate pe partea de aclimatizare și am avut încredere că nu o să mor dacă îl ascult. Și a fost cea mai bună alegere.😊 Primul gând din țară a fost că eu nu voi lua acetazolamidă, ar fi fain să îmi las corpul să se expună și să îl observ, învăț. Dar aveam să nu fiu capabilă de nimic dacă ascultam gândul ăsta. La aproape toate refugiile sherpa de peste 4.000m serile auzeam alți trekkeri cum vomau în camere.
PLAN DE PROBIOTICE & VITAMINE: înainte de plecarea în Nepal, George ne-a explicat că e bine să facem analize de sânge și să completăm lipsurile din corp cu vitaminele necesare. Aici, din nou, am respectat planul său;
SĂ FIȚI PERSOANE ACTIVE: să mergi regulat pe munte, să faci cel puțin un sport, să nu treacă săptămână fără mișcare;
ENTUZIASM & CURIOZITATE: ai nevoie de astea două ca să îți ții sus starea, când durerea sau greutatea de a respira ocupă mai mult decât 80% din mintea și corpul tău. Noi am dansat cu porterii, am cântat, am fotografiat detalii, am mâncat multe chestii noi și am stat la povești;
RĂBDARE & SĂ FII DISPUS SĂ ÎȚI PĂRĂSEȘTI ZONA DE CONFORT: condițiile clar nu sunt ca acasă, dar de aceea mergi. Conștient/ă că vei trăi de-a dreptul local și în condiții de munte, într-o regiune cu resurse limitate, nu europenizate. Adică:
– vei dormi în sac de dormit pe care îl vei pune pe saltea
– vei simți / dormi cu miros de mucegai în nări în mai toate nopțile
– nu vei avea încălzire în dormitor, ci doar în camera comună din lodge, unde toți trekkerii mănâncă și stau la căldura sobei
– vei căra zilnic un rucsac de 6kg
– vei împacheta și despacheta în fiecare dimineață și seară un duffel bag în 10 minute
– te vei spăla cu apă rece pe față
– dacă vrei să faci duș cald, vei face fie afară într-o cabină improvizată, fie în refugii (contra cost), asumându-ți că pe drumul până / de la duș vei dârdâi. Unele refugii au uscător de păr (contra cost, doar întreabă de ele)
– nu vei mânca carne de la 4.000m altitudine, altfel ți se va face rău sau ți se va îngreuna ascensiunea
– vei avea (posibil) insomnii – eu am avut doar în vreo 3 seri, iar asta pentru că aveam deja viroză din țară, nu puteam respira și îmi era frig de muream
– să nu te cerți cu ceilalți trekkeri – oboseala cumulată te va face poate să nu te mai conții și să fii reactiv/ă. Te rog să nu faci asta, scopul e să te bucuri și să fii recunoscător/recunoscătoare că ești în acest loc, că ți-ai oferit șansa acestei experienței. Așa cum și ceilalți călători și-au oferit-o.
ECHIPAMENT: musai să investești în echipament de hiking. Am fentat muntele până la Nepal și m-a lovit realitatea unei liste de echipamente și lucruri pe care aveam să le achiziționez pentru EBC. Iar lovitura asta a durut. 😊) Regulă: FĂRĂ BUMBAC când e vorba de haine

PUNCTE DE PESTE 5.000 m altitudine atinse

🏔️ Altitudinea maximă atinsă: 5.644 m

Kala Patthar (5.644 m) – punctul din care am admirat Everestul la răsărit. Aici am prins -15°C de am zis că ne pică corpul
Trecătoarea Cho La (5.420 m) – 4 anotimpuri prinse în aceeași urcare; e o traversare printre ghețari și creste, ce unește regiunea Gokyo de traseul clasic spre Everest Base Camp;
Everest Base Camp (5.364 m) – am avut onoarea să ne plimbăm prin base camp cu Mingma David Sherpa și să ne bucurăm de Everest în flăcări la apus;
Gokyo Ri (5.357 m) – un punct panoramic asupra lacurilor Gokyo, de unde se văd Everestul (8.848 m), Lhotse (8.516 m) și Makalu (8.485 m), dar și păsări superbe

Porterii, ghizii sherpa și comunitățile sherpa

Fiecare porter sau ghid are un job principal sau secundar, majoritar sunt fermieri și cultivă cartofi și vând după ce se încheie sezonul (adică la final de mai). În plus, după ce am auzit că unii dintre ei merg 200 km până acasă, timp de 2 zile, în loc să ia autobuzul (cu care ar ajunge într-o zi și pentru care ar plăti cam 2.000 rupii, în lei aproape 90 lei), m-am făcut mică și mi-am dat o palmă interioară.

Pe munte, real, porterii duc tot greul, la propriu. Un porter poate căra 30–40 kg, uneori mai mult, și face asta zilnic, la 4.000–5.000 m. Pentru ei, poteca e loc de muncă, nu aventură, și, cu toate astea, zâmbește și face să pară că totul e ușor.

Legat de oameni și comunitățile sherpa, dacă te oprești într-un sat, cineva o să-ți zâmbească.
Dacă intri într-un teahouse, se aude mereu: „Namaste, ginger tea?”. Aici nu există hoteluri sau cabane, ci Teahouses, acele spații comune cu bănci de lemn, sobe așezate central încât să cuprindă tot frigul din oase, în care trekkerii se adună la ceai, își împart mâncarea, se consultă despre vreme și poteci sau citesc. Și mai sunt Lodges, camerele mici în care înnoptezi, ghemuit în sacul de dormit și cu mirosul de mucegai în nări.

Există sate sherpa răsfirate la peste 4.000 de metri altitudine, unde nici nu te-ai aștepta să găsești copii jucându-se desculți. Și 80% știu engleza (inclusiv părinții). Povestind cu porterii, am aflat că mulți dintre ei merg 5–6 ore dus-întors la școală, zilnic.

În Nepal, mai ales în munți, toată lumea muncește:

Oamenii ăștia cară cu spatele de la grinzi și generatoare, până la uși masive, butelii și lucruri pe care nu le-aș fi crezut cărabile cu acest corp. Deseori, muncind pentru 300 de rupii pe zi, adică 14-15 lei, o muncă sisifică, dar asumată. Nu ne-au privit ca pe turiști de la care așteaptă milă, căci le citești demnitatea pe chip, dată de muncă, nu milă.
Femeile cară coșuri grele, legate de frunte cu o curea
Bărbații cioplesc piatră cu o răbdare sisifică.
Zdrobesc bolovanii ca să facă poteci pentru trekking
Vopsesc zidurile cu mantra scrisă pe pietre (mani walls), la marginea satelor

Pe poteci am întâlnit animale de povară, yaks cu clopote mici, femei cu haine colorate lucrate manual, bărbați cu pălării tradiționale, șerpași și porteri care știau fiecare piatră de pe drumul lor.

Mi-am dat seama că ceea ce pentru noi pare „nefiresc” e firesc acolo și are un sens: comunitate, rost, muncă.

Cum a fost experiența trăită pe munte

Traseul oficial al celor de la Terramont este aici.

Lukla (2.860 m) – Phakding (2.610 m) – Namche Bazaar (3.440 m)

Prima provocare a fost aterizarea pe Tenzing-Hillary (Lukla), una dintre cele mai periculoase piste din lume de doar 527 m, situată între un perete muntos și o vale abruptă. Se pare că aproximativ 8 piloți din lume sunt certificați să piloteze aici.

Ajunși la Lukla (2.860 m), am pornit drumeția către Phakding, 3-4 ore prin sate sherpa, iar prima oprire de noapte am făcut-o în Phakding. De acolo, am pornit spre Namche Bazaar (3.440 m), 5-6 ore de trekking de-a lungul văii Dudh Koshi, peste poduri suspendate celebre, trecând și pe celebrul Hillary Bridge, și prin Parcul Național Sagarmatha.

Ziua de aclimatizare în Namche Bazaar am avut-o la Everest View Hotel (3.880 m), iar seara am aflat ce înseamnă primul „hot shower” cu dârdâit. Dimineața am mâncat cea mai bună prăjitură cu fructe de cactus din viața mea și m-am bucurat de cafea, în timp ce priveam cum alergau copiii satului de colo-colo.

Namche Bazaar – Khumjung (3.790 m) – Dole (4,200 m) – Machhermo (4.470 m)

Din Namche Bazaar am plecat spre Dole, dar nu înainte de a vizita satul Khumjung, cu a sa mănăstire Samten Choling. În jur de 5–6 h am făcut, cu o urcare constantă prin păduri de rododendron și pin, și priveliști schimbătoare spre Thamserku. În Khumjung ne-a prins o furtună tare „simpatică” de am crezut că nu mai plecăm din tea house-ul unde poposisem.

De-a lungul expediției, dai constant peste mani stones, pietre de rugăciune cu mantre budiste și inscripții tibetane, cea mai des întâlnită fiind Om Mani Padme Hum. Treci întotdeauna pe partea stângă a mani stones (ca și la stupas). Apar în satele sherpa, pe poteci, lângă mănăstiri și poduri. Am vizitat Mănăstirea Samten Choling, construită de primii șerpa locali. Aici se desfășoară ritualuri Dupchen, Ningne, Kangyur, Tengyur și Che Chu (Yarngu), dedicate păcii mondiale. Aici este ținut și „scalpul” lui Yeti, care se presupune că alungă diavolul și spiritele rele din mănăstire.

Am continuat drumul spre Dole, printre poteci cu rododendroni pe care i-am prins la limită. Am ajuns în Dole și ni s-a spus că nu e recomandat să facem duș cald, căci riscăm să facem șoc termic. De data asta am ascultat. Căci făcusem oricum în Namche, în dușul de afară, cu spălat și pe cap și uscare la sobă. De 10 ori *pe numărate* mi s-a oprit apa și dârdâiam repornind-o. Cel mai crunt duș din viața mea. Dar asta nu m-a oprit să fac duș în cam toate serile (mai puțin în 2 sau 3, când fie nu am avut apă caldă, fie făceam țurțuri dacă ieșeam din sacul de dormit). Nu mai zic că înainte de masă, abia așteptam să pun acest prosop cald mentolat pe față (era ritual).

P.S: La culcare, mereu m-am schimbat în pijamale fleece, nu mă lăsau piticii să dorm in hainele de drumeție. –

Următoarea zi am plecat spre Machhermo (4.470 m), 4–5 h, în ritm lent, unde am dat peste o gașcă sherpa ce juca tenis. Le auzeam vocile competitive și pumnii care loveau mingile din valea din care veneam. Am zâmbit când i-am văzut și am stat o vreme să mă holbez la ei. În pluuuus, Machhermo e o zi-cheie de aclimatizare înainte de Gokyo. Odată ajunși în acest sat sherpa, ne-am făcut norma de aclimatizare, iar câțiva mai nebuni dintre noi am înaintat pe munte crezând că vom găsi un anume vârf. Dar ceața devenea mult prea groasă, de o puteai tăia cu cuțitul, plus că eram și ușor epuizați, încât am decis să ne întoarcem.

Așa frig cum era în camere și dârdâiam de multe ori în sacul de dormit, jur că am avut unele dintre cele mai bune somnuri din ultimul timp. Și m-am încărcat maxim.

Machhermo (4.470 m) – Gokyo (4.750 m) – Gokyo Ri (5.357 m)

Drumul până la Gokyo a durat aproximativ 5 ore și, Doamne, cum mi-au zâmbit ochii când au apărut lacurile glaciare turcoaz. Dar mai ales când am văzut Grandala, păsările acelea albastre ca safirul. La început, totul era acoperit de un gri înecăcios, însă norii au început să se risipească și, în depărtare, a apărut Cho Oyu (8.188 m) — al șaselea cel mai înalt munte din lume.

Psihic, eram pregătită pentru încă o noapte în camere înghețate, dar ceva s-a întâmplat și am ajuns să ne cazăm într-un mic hotel neașteptat de „europenizat”. Am mâncat un burger vegetal cu chiflă pufoasă și prăjituri cu cremă de parcă îl prinsesem pe Dumnezeu de picioare. Și nu exagerez. Dușul a fost anevoios, dar am avut încălzire în saltea și am dormit cu echipamentul de a doua zi așezat de-o parte și de alta, visând cum urma să-l pun pe mine dimineața și să zâmbesc de parcă nimic nu m-ar mai putea atinge. Și chiar așa a fost.

Pe lângă Grandala (pasărea albastră ca safirul), am fotografiat la Gokyo și alte două specii întâlnite aici: Brown Dipper (mierla de apă brună sau mierla de apă a lui Pallas, despre care am aflat că este una dintre puținele păsări care se scufundă și „merg” pe fundul apei pentru a căuta hrană, chiar și pe pietrele alunecoase de sub apă) și Red-billed Chough (stăncuța alpină cu cioc roșu, care mie îmi părea ușor a cioară; în Himalaya, e considerată simbol al muntelui și al libertății).

Faptul că vezi păsări la peste 4.700–5.000 m e fascinant, mai ales când realizezi cât de adaptată e viața de aici la lipsa de oxigen (lipsă pentru noi, muritorii). 🫡 Pallas a fost un naturalist și explorator german care a studiat fauna și flora din Asia Centrală, Siberia și Himalaya, de aceea multe specii îi poartă numele.

A doua zi, dis-de-dimineață, am început ascensiunea spre Vârful Gokyo Ri (5.357 m). Am respirat greu, inima părea că refuză să mai țină ritmul, dar priveliștea a șters tot: o panoramă completă asupra Everestului, Lhotse, Makalu, Cho Oyu și ghețarului Ngozumpa, pe care aveam să-l traversăm ulterior spre Dragnag.

A meritat fiecare secundă în care mi-am dat duhul. L-aș mai da o dată, fără să clipesc — mai ales că, din nou, norii s-au risipit exact când am ajuns sus.

Gokyo – Ghețarul Ngozumpa – Dragnag (4.700 m) – Traversarea Pasului Chola (5,420 m) – Dzongla (4,830 m) – Lobuche (4.940 m)

Din Gokyo am plecat spre Dragnag, traversând Ghețarul Ngozumpa, cel mai mare ghețar din Nepal. Este un colos de gheață care se mișcă lent, iar mersul pe el e ușor hipnotic, probabil de la morene și gheața murdară, la care se adaugă și ninsoarea care te lovește de zici că aruncă cineva spre tine cu polistiren.

Nimeni nu mai credea că vom vedea ceva odată ajunși la refugiu, mai ales că venise și ceața. Dar ne-a păcălit iar frumos muntele. Și așa am devenit un Olaf fericit când am ajuns în Dragnag (sau Thagnak), un mic sat de piatră, de tranzit, așezat chiar lângă ghețar, la aprox. 4.700 m.

Acolo m-a lovit cel mai tare senzația de slow life, numai asta îmi venea în minte. Eram fericită de la cât soare puteam să avem în acea după-amiază, așa că mi-am lăsat duffle bag-ul și m-am dus să mă lipesc cu spatele de o stâncă, în bătaia razelor.

Am privit trekkerii adunați la povești, am fost atentă la sunetele din fundal – se auzeau ba un susur de apă, care lovea tabla unui lighean, ba talăngile iacilor care treceau agale. Totul era în sincron. Am închis ochii și am absorbit acest „tot” până la apus. Apoi, am intrat în tea room și ne-am încălzit la sobă, ne-am luat cartele, am băut ceai de ghimbir cu lămâie, am mâncat veșnicul orez cu cartofi și ne-am băgat la somn în camera de dârdâială.

Următoarea zi aveam să traversăm Pasul Cho La, de altfel și ziua dinainte de a ajunge la Everest Base Camp.

Am plecat din Dragnag, cu iacii în urma noastră, și am început, ușor-ușor, setul puternic de rugăciuni, fiindcă ceva în sinea mea îmi spunea că mă apropii de drumul crucii și am nevoie: trecătoarea Cho La (5.420m alt).

Nu am înțeles nimic din viața mea aici, din ce ni se întâmpla. Am trecut prin toate anotimpurile în aproape 2 ore (cred că atât a durat) și prin nuanțele lor. Traversarea pasului a fost, după Kala Patthar, a doua cea mea grea porțiune din tot trekk-ul: altitudinea, urcare pieptiș, soarele care se reflecta în zăpadă, orbitor, ceea ce te storcea de toate puterile. Simultan eram ocupată să și respir.

Dar mulțumesc universului că nu a murit copchila din mine și am cântat, am început să ne bulgărim, apoi să ne păcălim pielea cu zăpadă pusă la gât, pe frunte, pe piept. Am și dramatizat orice distrăgea atenția de la durere. Altfel, cred că acolo o luam razna. Ghizii noștri sherpa au spus că nu s-au bulgărit niciodată, iar acea porțiune a fost, pe cât de grea, pe atât de amuzantă.

După ce am încheiat traversarea, am dansat de fericire. Tot ce voiam era să beau o Cola, pe care, bineînțeles, nu o aveam. Așa că am mâncat popcorn și am fotografiat o altă pasăre absolut superbă: Great Rosefinch.

Au mai urmat aproape 6 ore pe ghețar, până la Dzongla (4.830 m), un refugiu unde mi-au clănțănit dinții și am dormit cu telefonul și bateria la piept. Nici nu vreau să povestesc despre camera asta. Dar am descoperit cărți foarte interesante în lodge (în toate guest houses se găsesc cărți lăsate de călători) și s-a jucat șah cu ghizii sherpa.

Următoarea zi, ne-am trezit cu un răsărit superb și cu Ama Dablam la orizont. Inima îmi bătea ca la pui, fiindcă urma să văd EBC-ul. Dar, până acolo, m-am bucurat de un drum demn de Marvel, ce a devenit, brusc, o Islanda himalayană. Mi-am luat și prima căzătură, ca să fie complet.

Am ajuns la Lobuche (4.940 m), unde am băut o ciocolată caldă la The World’s Highest Bakery Café, m-am milogit pentru un măr, am lăsat câteva kilograme de oftat și am pornit spre Gorak Shep și EBC.

Dzongla – Gorak Shep (5,164 m) – Everest Base Camp (5,364 m) – Kala Patthar (5,644 m)

Și am ajuns. Recunoscătoare pentru tot ce am trăit și că a trăit să ajung la Everest Base Camp. Deși se isca un soi de vifor, George a meditat în refugiul din Gorak Shep, calcula șansele pe care le aveam de a prinde vreme bună la EBC sau dacă era cazul să pornim următoare zi spre „obiectiv”. Și am continuat trekk-ul. În timp ce eram singurii nebuni care înaintam, toți ceilalți care se întorceau dădeau din cap, semn că nu făceam bine. Dar George simțea ceva, iar instinctul lui a funcționat. Odată ajunși la base camp, am fost SINGURII trekkeri de acolo. Nu am stat la nicio coadă la bolovan, am respirat totul doar pentru noi. Surpriza e că am fost și singurii care am văzut Everestul, fiindcă zile bune nu se arătase, era doar ceață densă.

Am plâns de fericire.

A doua surpriză? Ne-am întâlnit cu Mingma David Sherpa, care, până în 2024, a fost cea mai tânără persoană care a escaladat toate cele 14 vârfuri de opt mii de metri și deține recordul mondial Guinness pentru „Cel mai rapid timp de escaladare a Everestului și K2”, pe care l-a realizat în 61 de zile. A apărut și în documentarul de pe Netflix „14 Peaks: Nothing Is Impossible”.

Ne-a invitat la ceai și ne-a făcut un mic tur în cadrul campului, ceea ce nu în mod normal nu se face. Totul se oprește la bolovan, căci mai departe se intră în zona de corturi. După câteva povești, am rămas cu privirea țintită spre Everest și am avut privilegiul unui apus cu el în flăcări.

După, ne-am întors la Gorak Shep pentru cazare, am mâncat, mi-am stăpânit și pofta de popcorn și un 7Up improvizat, apoi am apucat 3 ore de somn, mult spus somn. Câțiva dintre noi ne-am trezit la 2 noaptea ca să urcăm pe Kala Patthar, renumit pentru una dintre cele mai bune perspective asupra Everestului, Lhotse și a impresionantului Pumori (7,161 m). La răsărit. Poate cel mai frumos răsărit din viața mea, cu o mare alpină unică și eu făcută om de zăpadă, căci ger ca acela nu am dus și nu știu dacă vreau să mai duc, momentan.
Drumul de întoarcere ne-a purtat pe traseul clasic Everest Base Camp, prin Dingboche – Tengboche Monastery – Jorsale – Lukla – Kathmandu. Aici am văzut oameni cu umbreluțe, cărați de măgari / cai spre EBC, ceea ce m-a întristat puțin. Dar aia e, fiecare alege să își ducă viața cum dorește.