Din curentul celor care încearcă, dar parcă nu sunt făcuți pentru asta sunt și eu. Nu numai că sunt genul căruia nu îi place să ajungă să vorbească față în față și are un pic de sâsâială în vorbire, dar chiar dacă m-am dezvoltat mult în ultimii 10-15 ani, tot îmi observ punctele slabe.
Încerc să gâjâi un pic încât să învăț măcar câteva lucruri de bază așa că am dat de niște traininguri de dicție pe care Mihaela Tatu le-a făcut acum mulți ani de zile. A avut echipă de PR bună încât pare că ori nimeni nu caută asta, ori agenția a fost varză. MoreThanPub sunt pe undeva prin Irlanda acum, probabil știau meserie.
Revenind.
Am descoperit la cursurile acelea foști colegi de muncă, o știristă de pe la Prahova TV.
Sunt materiale lungi, plictisitoare pentru cei care nu sunt interesați, dar eu cred că exerciții d-astea ajută oricând, în orice discuție, nu doar despre vorbit în public.
E mișto că, pe lângă faptul că oamenii ăia plăteau un bilet și erau interesați direct, femeia asta a reușit să le capteze atenția de fiecare dată și i-a ținut în frâu. Nu e chiar simplu să ai „grijă” de 40 de oameni.
Acum n-aș mai putea spune că am o dicție bună, distrofia mi-a afectat și mușchii feței, însă îmi aduc aminte de copilărie, eram un tupeist, mă simțeam mereu cu 5 secunde deasupra multora, povesteam cu mult patos și mândrie naționalistă despre ce învățasem la istorie, moment în care a intrat directoarea în căutare de tinere talente pentru o piesă de teatru. Am ajuns pe scena mare a orașului, fără frică, fără bâlbâială, îmi strigam rolul tare să se audă până în spate în fața a zeci și sute de copii și părinți. Și da, aveam o dicție bună, o voce clară, și chiar cred că în societate faci impresie bună cu asta. Asta și împreună cu o cultură generală bună, să poți discuta clar și sigur pe tine cu orice persoană, oricând și despre orice. La mulți ani tuturor.