Încep articolul ăsta la 3.29 dimineața, ca să vă dau un orizont de libertate. Acum e mai multă liniște și căldura chiar nu face atât de multe ravagii.
Dar e și greu să vii să te recuperezi după o săptămână de pauză. Pauză pe de-o parte, muncă pe de altă parte. Că deh, era un troll pe internet că fotografii mereu găsesc ceva de muncă. E și plăcere, iar uitându-mă la ceea ce am scos din ultimele deplasări chiar e și motivație. Plăcere. Relaxare.
Trăgând linie, atât cu deplasările de presă, cât și cu proiectele mele sau chiar concedii, am avut 6 deplasări anul ăsta. Adică luna și plecarea. Barcelona, Tenerife, Malaga, Veneția, Dusselorf și Belgia.
Unele deplasări au fost de 1-2 zile, altele au fost de o săptămână. Pentru mine este un lux incredibil să pot să susțin treaba asta.
Adică gândiți-vă că 7-8 zile de plecări sunt zile nemuncite, în mod direct. Că mai pot deschide un telefon, că mai pun o tastatură, una este să fii productiv acasă, la un calculator, alta este să muncești în deplasare, pe un avion, într-un aeroport.
Și OK, am îmbinat și proiecte în multe cazuri, dar la final de lună trebuie să fii și sustenabil. Vorba aia, să plătești un contabil, să plătești un nivel de trai.
Fac precizările astea pentru că am avut discuții cu amici privind treaba asta: „băi, dar știi cât am cheltuit eu în concediu? Numai pe cazare am dat X, de 10 ori mai mult decât tine”.
Am fost în Belgia, iar pentru felul în care m-am obișnuit eu să mănânc, să călătoresc, a fost o țară scumpă. Adică OK, trăgând linie nu este o pagubă să călătorești o săptămână acolo, dar să te duci 7 zile pe lună într-o destinație scumpă, ei bine, nu mai poți pune deoparte.
Mai mult, sunt diferențe de abordare: una este să călătorești, fie și part time, una este să te duci într-un concediu o dată pe an. Când călătorești pe termen ceva mai lung faci și niște compromisuri. Poate la confort, poate la transport, poate te gândești că în paralel vrei să ajungi să nu spargi toți banii și să ai un pic de independență, să îți permiți să poți refuza niște rahaturi dintr-o industrie și așa mai departe.
Să ai libertate! Să nu fii constrâns de unul sau altul.
Și am reușit să îmi educ niște principii, să fac „economie la confort” în anumite situații pentru o oarecare libertate. Plus alte beneficii care vin cu stilul ăsta de viață. Mai mult, dar mai puțin. Poate că dacă adunate toate ajung cât un concediu normal, însă, eu am ales varianta low cost pe o perioadă… mai lungă.
Și după cum am mai zis-o, uitându-mă în spate, evoluție există. Pe toate planurile.
Nu mă înțelegeți greșit, dar pe mine banul nu mă motivează. Luxul nu mă motivează. Am colegi care fac, în mod activ, de 2 ori mai mulți bani, însă probabil muncesc de 4 ori mai mult. Eu aleg să muncesc suficient cât mi-e OK, asta și pentru că sunt destul de multe pasive prin zonă ce îmi asigură un confort destul de mare și… pur și simplu e suficient.
Cred că luxul poate fi interpretat diferit de la o persoană la alta. Unii văd lux în bani și opulență, alții ca mine văd un lux în lucruri mai simple, să am un acoperiș deasupra capului, facturi plătite și mâncare pe masă, liniște și o dată la câțiva ani să-mi pot cumpăra ceva electronice/electrocasnice prin casă. Un lux pentru mine ar fi să treacă un an și să nu am probleme medicale, să fiu cel puțin cum sunt acum. Cam ăsta are fi luxul pentru mine .
Fumez cât vreau, țigări normale cu tututn, a nu se crede altceva. Ăsta e luxul și totodată viciul meu.
Sunt conștient că nu e bine, am încercat de N ori să renunț, am renunțat, și m-am reapucat, chiar peste un an de zile înapoi.
Dar când mă gândesc că alții nu au nici măcar bani de țigări, a fuma cât mi-e pofta, mă gândesc că e un mic lux, nu?
Recente studii in domeniu arata ca aprox 50% dintre persoanele care fac cancer pulmonar NU au fumat niciodata , ceea ce este un evident indicator al gradului de poluare a aerului fara de care nu putem trai .Procentul urca binenteles peste aceasta valoare , la fumatori.Un fumator ajuns in aceasta ipostaza va afirma cu siguranta ca cel mai mare LUX in viata este sa fii SANATOS.
Nu cred că ce spun eu e un lux, dar noi suntem o familie normală, cu gusturi și nevoi normale.
Chiar dacă aș fi foarte bogat, nu cred că noi, cei din familia mea, am simți nevoia de lux.
Singurul „lux” dacă putem să-l numim așa, este o mâncare bună.
Noi mâncăm bine, adică încercăm să mâncăm alimente cât mai de calitate.