Am ieșit din casă acum ceva timp cu mulți colegi de liceu și cumva a fost o reîntâlnire d-aia de 10-15 ani de la terminarea liceului. Majoritatea dintre noi a terminat o facultate pe bază de inginerie. E și simplu să se întâmple asta având UPG-ul aproape. Nu știu dacă să mă includ și eu pe listă, eu n-am dat licența niciodată. Ce să fac eu cu automatizări industriale, CNC-uri și toate lucrurile astea prea puțin creative?! Nu mă pasionează câtuși de puțin să mă laud că am proiectat nu știu ce țeavă de gaze sau că din cauza mea nu ar fi apă caldă în Ploiești. Am altă motivație când fac o poză bună sau am un text coerent, cu feedback.
Discutam cu oameni care coordonează echipe. Oameni care nu erau stare să dea o comandă. Poate că am și defect profesional, din cei 7 ani de regie de emisie, dar pe mine m-a format să fiu în stare să îi zic să „mute masa 5 centimetri în stânga jos”, în timp ce majoritatea ar fi zis doar „muta masa”. Eu asta înțeleg prin coordonare, să fii capabil să îi explici unui om fix ce are nevoie să înțeleagă.
Discutam cu oameni din comunicare că au probleme asemănătoare cu oameni foarte inteligenți, buni pe domeniul lor.
Zilele trecute am fost la un NDA și am ciulit un pic urechea la discuția dintre un om de vânzări și un om de PR, iar nuanțele erau atât de sensibile încât eu le-aș fi băgat în aceeași oală: „telefonul are cameră bună și faci poze extraordinare noaptea” vs „telefonul are cameră de 108 megapixeli și cu funcția de nighmode poți face poze noaptea”. Când mă gândesc că eu vorbesc de detalii pe umbre, pe highlights sau nu știu ce codecuri pentru aparate foto care sunt mai mult sau mai puțin compresate ajung să cred că plictisesc și că pierd oamenii pe drum…
Recent am citit o carte tot pe subiect și perspectiva e aceeași. Îi zice Simțul Stilului și pune în paralel texte ale politicienilor, ale oamenilor tehnici și percepția oamenilor normali. Pentru cei care vor să înțeleagă substraturi cred că ar fi Ok de parcurs.
Și, probabil, toate rupturile astea de comunicare sunt și din cauza educației. Analizam că taică-miu și cu cei din generația lui se înțeleg cu aceleași glume, aceeași comunicare din vremea lor, în timp ce noi comunicăm ceva mai liber, dar asta pentru că am avut acces la informație, însă oamenii care vin din urmă au și exercițiu pentru dezbatere, pentru discurs. Gândiți-vă cât de coerent vorbește David Popovici și, probabil că, mai vin și alții din spate crescuți odată cu social media, cu libertatea de a comunica mai liber. Toate astea îi vor ajuta în timp, în viață. Zic. 🙂
De la educatie si bunele deprinderi din cei 7(6) ani de-acasa pleaca totul.
Am citit si recitit postarea. Intr-adevar asa este. Mi-as permite o comparatie putin fortata, dar cu indulgenta ar putea fi valabila si anume: „Jane…, Tarzan! Tarzan…, Jane!” si cam asta era tot ce putea insemna comunicare. La inceput a fost cuvantul (unul singur?). Chiar daca ar fi fost cinci cuvinte, oamenii au inceput sa comunice intre ei, mai intai prin semne, mai apoi prin viu grai, dar limitat. Odata cu aparitia castelor, oamenii au mai evoluat putin, dar cuvintele din vocabular erau tot prea putine. Au aparut religiile, marii preoti, conducatorii, philosofii, artistii, scolile, oamenii de rand, sclavii, intr-un cuvant, forme de educare ceva mai dezvoltate. In tot acest rastimp numarul cuvintelor din vocabular a tot crescut. Au aparut nuante, sensuri, concepte, etc. Sa nu uitam ca populatia a fost, este si va fi in crestere continua. La fel si nivelul cunoasterii, dar si al uitarii. Odata cu evolutia tehnologica s-au schimbat modurile de a intelege. Unii ar spune ca omenirea a evoluat. Jumatate din cuvintele folosite pana prin anii 1970, au disparut din vocabular, dar au aparut de doua ori mai multe cuvinte noi, iar de prin anii 90′ de vreo patru ori mai multe, aduse prin media, internet, etc. Prin anii 50-60 ne francofoneam la greu, prin anii 60-70 ne mai prosteam cu rusa si ceva germana. Abia dupa anii 70 am inceput sa ne englezim. Din pacate multi nu stiu sa foloseasca corect nici macar limba materna, daramite struto-camila romgleza. Un exemplu care mi-a venit acum, o doamna arhitect (30-32 de ani) povestea pe un blog personal o traducere in limba romana din engleza cam asa: …Face sens… (in loc de are sens) din „makes sense”. Probabil ca asa i-a tradus Google Translator. Vreau sa mai amintesc ca „genu’ ” nu inseamna nimic in vorbirea curenta, atunci cand ar trebui sa spunem „ceva in genul asta, ala” sau „ceva de genul asta”. Chiar si cutremurele nu mai sunt ce-au fost odata… Pe toate posturile tv, tinerii (dar si parintii, bunicii, populatia) sunt educati sa nu mai foloseasca formularea normala si corecta „patru grade pe scara Richter”, fiindca mai exista si alte scari: Mercalli modificată (MMI), Rossi-Forel (R-F), Medvedev-Sponheur-Karnik (MSK-64), Scara Macroseismică Europeană (EMS-98) și scara agenției meteorologice japoneze (JMA), spunandu-se pe toate posturile tv doar „…cutremur de 4…” Patru ce? Ma intreb, ce vid o fi in capul lor? Asta este doar un exemplu de comunicare precara, incompleta, proasta, pe care mai bine n-ar mai face-o publica. Intr-adevar, lipsa de comunicare produce haos. O intrebare pusa gresit nu poate genera decat un raspuns gresit. Sociologic vorbind, comunicarea proasta are explicatii stiintifice, culturale, sociale. Daca doi oameni din aceeasi societate, dar care au activitati, specializari sau educatii diferite, cunosc fiecare cate 20.000 de cuvinte, din care doar 5-10% sunt cuvinte comune, cunoscute de amandoi, putem fi siguri ca nu poate exista o comunicare coerenta, clara si normala intre ei. Asta este si explicatia comporamentelor agresive in societate (in oricare tara), atat pe retelele de „socializare” (a socializa nu inseamna sa ne purtam mitocaneste), cat si in viata de zi cu zi, in asa zisa viata reala (si aia de pe retelele sociale e tot viata reala). Cu cat cunoastem mai multe cuvinte, cu atat incepem sa ne exprimam ideile mai greu sau mai stufos decat e nevoie, iar cei din jurul nostru (din lipsa de informatii pertinente) ne injura sau ne aproba din obligatie (rude, prieteni, soti/sotii, colegi), chiar daca n-au inteles esenta discutiei. O comunicare trebuie sa fie scurta, clara, argumentata si la obiect si sa nu lase loc de interpretari, asa cum ar trebui sa fie si legile (dar nu sunt). Exemplul cu super-campionul mondial David Popovici, pentru care eu personal am tot respectul fiindca este o forta a naturii, demonstreaza ca exceptia confirma regula, iar cand spun asta ma refer ca daca luam la intamplare 200 de elevi de varsta lui David, vom constata „fara surprindere” ca nu-i putem avea ca interlocutori, fiinca sunt praf in toate directiile. David, in afara de marele talent nativ a fost extrem de bine educat atat de familie, de profesori, de scoala, de antrenori, preparatori fizici, probabil de psihologi, cat si de viata timpurie sportiva si ordonata. Nu degeaba este un fenomen planetar. Nu este suficient sa fii cel mai bun sportiv din lume, dar sa fii tabula rasa. In cazul lui, este un adolescent complex, super educat, super antrenat si mai ales super dotat atat mental, psihic dar si fizic. El este o exceptie. Cu parere de rau, observ ca majoritatea tinerilor de varsta lui, nu au nimic in comun cu vre-un fel de performanta indiferent de domeniu. Sigur ca ma bucur cand vad tineri performand, dar sunt atat de putini, iar cu o floare nu se face primavara.
Coordonarea de echipe e una și atenția la detaliu e alta. Poți coordona echipe și fără să ai un oarecare nivel de atenție la detaliu atât timp cât echipa pe care o coordonezi e alcătuită de oameni de calitate și nu din indivizi care acceptă cele mai mizere condiții la angajare.
Dacă sunt oameni buni în ceea ce fac le faci o schiță și se descurcă, în schimb dacă nu sunt buni în ceea ce fac atunci e normal să trebuiască să coordonezi până la ultimul detaliu.
Ei hai, dacă tu găsești oameni care să gândească identic în domenii creative, well…
Daca gandesc identic unde mai e creativul, plus ca e greu sa gasesti un creativ si bun manager, de regula ala cu „biciul” habar nu are de creatie, doar ca stie unde trebuie sa ajunga, are termene si bugete!
Nu e vorba de gândit identic ci intuitiv. E vorba de a înțelege un input de date versus a nu înțelege absolut nimic și a necesita instructaj. De asta zic că e nevoie de oameni de calitate și nu de ăia care vin pe minimul pe economie. S-ar putea ca și din ăia să fie oameni foarte buni, dar e mai rar cazul ăsta.
Apoi cum zice Vasile, trebuie să diferențiezi managerul, liderul, de creativ. Managerul trebuie să știe unde trebuie să ajungă și ce resurse are la dispoziție, restul trebuie să facă oamenii.
Dacă managerul face creație, atunci fie unii iau banii degeaba și el e one-man team, fie managerul ăla e înfricoșător de cretin.
„automatizări industriale, CNC-uri și toate lucrurile astea prea puțin creative…” :))))
https://www.youtube.com/shorts/3MVY4A-7H9Y
„În toate discuțiile acestea discutam…” 😛
Așa e când ești distras de altele. Corectat.
Ai nevoie de un „Cap limpede”, nu de CTP 😀 , asta era pe vremuri persoana care verifica spaltul ziarului inainte de a-l trimite la tipografie!!
Mă mai verifică Costin, doar că e în vacanță acum. Aș avea nevoie să recitesc ce scriu, dar nu fac niciodată asta, nici măcar când pornesc un nou paragraf și sunt întrerupt de ceva. Trebuie să am și eu piticii mei…
Părerea mea e că marea problemă e educația. Prima chestie pe care am observat-o e obsesia de a nu greși și care vine din școală (nu știu dacădoar în România e problema asta). La școală ți se spunea că ori știi, ori nu știi, ori e corect, ori e greșit, așa că mulți merg în direcția asta și mai departe. De asta vezi oameni care-și argumentează un punct de vedere până în pânzele albe pentru că ei sunt convinși că e corect. Tot de asta vezi hârtii pline de justificări atunci când sunt greșeli, iar dacă tu personal ai greșit, probabil că simți nevoia să-l arăți cu degetul pe ăla care a greșit mai tare sau să subliniezi că greșeala altuia te-a făcut și pe tine să greșești. Aici problemele sunt complexe, mai ales că școala românească e o bulă, uneori te face să crezi că dacă ai înțeles și ai învățat tot ce ți s-a spus știi tot ce trebuie să știi în viață – ceea ce e fals.
Coordonarea e o chestie aparte și nu are treabă cu tehnica. Și eu sunt inginer, iar faptul că te folosești de logică și că poți diseca metodic niște chestii nu înseamnă coordonare. Oamenii sunt diferiți, înțeleg uneori diferit, lucrează diferit, au caractere și personalități diferite, iar asta se vede în tot ce fac – cei ce coordonează trebuie să înțeleagă asta și să le exploateze calitățile, nu să le arate cu degetul defectele. Foarte puțini ingineri buni tehnic pot coordona echipe, asta văd practic zi de zi.
Mai e și aroganța are se dezvoltă la unii. De exemplu, tot ce știu eu despre calculatoare am învățat singur, din pasiune și nevoie. Cu toată modestia, în 25 de ani de folosit calculatoare și citit despre pot spune că mă pricep, mai ales că am nevoi specifice când vine vorba de soft. Evident, s-au găsit destui it-ști să mă contrazică, deși știau mai puține ca mine – dar hei, ei sunt în it, clar știu mai multe. Când privești oamenii de sus iarăși n-o să se lege nimic, că toți simțim atitudinea aia și devenim rezervați.
La argumentația aceea cred că e strict din cauza sistemului nostru de educație bazat exclusiv pe competiție. Trebuie să te duelezi cu vecinul, să îi arăți lui.
La al 2 lea paragraf, s-ar putea să nu fi fost eu destul de clar. Să ne imaginăm o banală masă care trebuia să meargă în stânga, nu în dreapta. Sunt oameni care nu pot să se exprime, hai să o ducem în stânga urmând 2-3 pași.
La calculatoare cred că a fost prima zonă pe care am simțit-o că oamenii se pot duela, apoi au venit perfecționiștii în ai fotbalului, ai politicii, ai orice. Cel puțin, dacă ne raportăm la internet.
Înțeleg ce zici cu masa și da, lumea la noi nu prea știe să comunice, dar gândește-te așa: dacă le spui oamenilor să mute masa 50 cm înseamnă că ai un plan clar, exact, în minte; asta înseamnă că exactul pe care ți-l imaginezi trebuie să-l transmiți astfel încât să priceapă toți. Asta e cazul fericit, când ai un plan, dar dacă nu-l ai, îi pui pe ei să stabilească dacă sunt 50 sau 60 cm, în funcție de scop. Ambele abordări pot fi ok, dar depinde de echipă.