România reală

S-a terminat cu buletinul. Planificare de pe la sfârșit de septembrie, cu eliberare zilele trecute. Cu tot cu programare s-a făcut româneasca și am pierdut cam o oră pe fiecare dintre prezențe, la pozat și la ridicat. Poate un pic mai mult la ridicat. Chiar credeam că nimeresc într-o perioadă bună, să nu fie lume. N-a fost să fie.

Principiul programării a fost respectat din părți și asta e fix treabă românească, locală. S-au gândit ei să închidă programările pe site și să ne cheme un pic mai devreme, în oricare din zilele anterioare. Românească!

În rest, cât stai la coadă îți dai seama ce „digitalizare forțată” faci cu o anumită categorie de oameni.

În plus, portarul ăla de la evidența populației ar trebui să aibă un spor serios de salariu. Să stai ore în șir să ții piept la 30-40 de oameni simultan, să explici fiecăruia în parte, așa cum te pricepi, e groaznic.

Sigur, nu e nimic eficientizat acolo, așa cum ziceam și anterior. E atât de multă informație pusă peste tot încât Gheorghe habar nu are de unde să și-o ia.

Colac peste pupăză ai și restricțiile din cauza pandemiei. Omul ăla trebuie să verifice certificatele, să dea piept cu toți oamenii care îi cer lui socoteală că de ce li se cere codul QR, sunt o grămadă de oameni 50+ care nu știu să deschidă codul QR. De vis!

Astea ar fi cele mai simple lucruri, dar vin oameni care nu pricep, care probabil n-au văzut în viața lor un calculator sau cum ar trebui să facă o programare online.

E urât că nu sunt alternative sau chiar ajutor. Nu știu cum e în timpul anului sau dacă aglomerația asta de oameni este acum, dar de exemplu la Casa de Pensii sunt vreo 2-3 oameni care te întâmpină afară și te întreabă de nevoi, e un fel de „sortare” a cozilor. Bine, acolo sunt mult mai multe lucruri de rezolvat, dosarele de pensii sunt mult mai stufoase față de un buletin, o viză de flotant.

În fine, în locuri de genul iei pulsul cu oamenii din toate categoriile. Și nu pare că suntem prea bine.