Mi-e greu să înțeleg oamenii care… se plâng

Din orice. Dar din orice.

Deja când e vreo campanie de brand înțeleg că e una dintre formele cu care poți comunica cu brandul ăla. Intră în costul reclamei, dacă vrei.

Țin minte că acum câțiva ani buni mergeam la anumite persoane și efectiv se făcea bisericuță, iar toată lumea se văicărea.

Acum am avut o discuție mai aprinsă cu un programator. Unul dintre puținii programatori care se plânge de finanțe. Pentru managementul lor, nu pentru altceva.

Nu știu, însă, am întrebat: OK, dacă nu îți place jobul, de ce nu îl schimbi? Job remote, să ne înțelegem. Păi… păi. Dar de ce nu faci numărul de ore?! Păi, păi… să pot să mă plânge de finanțe. (asta-i presupunerea Cucului) Nu de alta, dar poate nu chiar jobul e o problemă, ci e doar un paravan.

Toată lumea încearcă lucruri. Inclusiv eu am încercat să învăț programare. Adică 3 boabe știu, dar nu la un nivel suficient de bun încât să fac lucruri complexe. N-am evoluat în domeniu pentru că am avut alternativă și mi-a plăcut mai mult zona pe care o știam: editarea video + ce se face pe aici. Știam că n-am pus suficiente cărămizi. Pe de altă parte, dacă am știut că nu sunt la un nivel suficient de bun am căutat să mă dezvolt cât de mult se poate. Oho, și câte limite sunt.

Dar între a te plânge că nu poți și, de fapt, să nu faci nimic pentru evoluția ta, păi… rămân în cerc, în bula ta să te plângi tot timpul. De orice.

Cât despre rețele de socializare, la început mă gândeam că lumea vrea tot timpul să se plângă. Acum am o altă idee, mă gândesc că unii vor să transmită ceva, dar nu au exercițiul comunicării. Au apărut multe, foarte multe persoane online de vârstă înaintată. Vorbitul răstit este o calitate la ei. S-ar putea ca plânsul ăsta pe orice subiect să fie o formă de comunicare. Chiar și așa, parcă am mai zis-o, de după pandemie s-au radicalizat foarte mult oamenii, s-au pus în bule și nu mai poți să discuți cu ei, e alb sau negru, nimic gri.