Ai mei, de mic copil, mi-au dat imbold să muncesc. Ai mei, pe lângă job, au făcut agricultură ani buni de zile și toamna vindeam în piață. Eu mai puțin, dar sor-mea și ei… la greu. Cumva, în clasa a 11 a am vrut să am primul job și am plecat de nebun la interviuri. Nu s-a pus niciodată problema de bani, mereu ne-au oferit tot ce-am avut nevoie. Evident, cu toate crizele prin care a trecut țara în momente cheie: `99, 2009.
Serios, în câmpul muncii, am intrat la 19 ani. Facultate la FR, job în paralel, iar acum se culeg roadele muncii. E un pic de stabilitate și confort. Dar sunt 15-16 ani de atunci. Pe muncă de nebun, nu pe 8 ore de program. Că am eu șansa să trag oblonul câteva zile pe lună, e o alegere… într-un final.
Am mai purtat discuții cu 20+, cu 25+ care cumva sunt în primii ani de muncă la „patron”. E atât de diferită perspectiva lor de a trăi, de a lucra față de generația mea încât îmi dă de multe ori cu virgulă.
Știți, eu am fost în presă aproape 7 ani de zile. Primii 2 ani am fost „lipitoare”. Am acumulat informații cât am putut și mi-am băgat nasul peste tot. Să învăț! Banii erau auxiliari, deși da, erau puțini. Dacă minimul era 700 de lei ei găseau o combinație să ne dea 500 de lei. Dar cine are pretenții la început să facă bani? Nah, făceam bani extra din Google Adsense și Counter-Strike. 2010. Restul făceau nunți și erau mulțumiți că au ceva stabil pe timp de iarnă. Cu cât erau mai multe probleme cu salariile, cu atât aveai flexibilitate și nu băgai weekend-uri. Pentru că da, în presă nu există weekend-uri, nu există sărbători acasă.
Acum, nu doar că separă munca de viața persoană, dar la 17:59 au rupt ușa. Nu e rău, e bine să fie o separare, dar când faci totul pe modul: „merge și așa” nu cred că e o gândire în care poți să evoluezi, să te dezvolți.
Că banii nu pică din cer. Nu stai și aștepți să vină banii, ci încerci să îi produci. Direct, indirect.
Pe de altă parte, sunt și tineri, bagă și terapie. Pe aceștia îi vedem plecați din țară în 2 ani de zile.
De altfel, începusem articolul ăsta cu altă idee, dar m-am dus pe fentă cu introducerea: cum înveți un tânăr să economisească? Să zicem că ai un salariu de 2500 de lei, poți să te duci la el cu tupeu să îi zici: bagă pe bursă, că știu eu că se câștigă bani? Sau îi zici să renunțe la cardul de cumpărături?
La 2500 de lei îl înveți să supraviețuiască cel mult, nu să economisească. Dar 2500 de lei e noul minim pe economie, nici nu e o sumă gândită să economisești din ea.
Tinerii nu au nevoile noastre, de bătrâni.
„Bătrânii” au nevoi mai simple și mai ieftine, dacă nu au chestii medicale, pentru că tinerii plătesc mai mult pentru spațiul de locuit, pentru entertainment, pentru mâncare, pentru orice. Nu-i invidiez, dar eu trăiesc mai ieftin ca ei, că am cumpărat un apartament pe care l-am și utilat și am tot ce-mi trebuie în casă.
Da, dar un tânăr se poate caza și la 100 de lei și să spargă 200 pe un cocktail, să zicem, în timp ce noi vrem un oarecare confort, după o vârstă, vrei alte condiții. Prin asta mă refeream că odată cu vârsta apar pretenții de mâncare mai bună, mai sănătoasă, condiții de viață mai OK.
E complicat, depinde, etc.
Dar… cu 2.500 de lei/lună… dacă vrei să fii singur cuc… îți dă nu cu virgulă ci cu minus…
Că există și varianta… decât să lucrez pe degeaba mai bine stau degeaba aceasta este cu totul altă poveste…
Și sunt multe des spus, toată lumea are dreptate fiecare în felul său, dar ducem discuția în derizoriu…
Teoretic trebuie să pleci de undeva și să evoluezi. Că e in sus, ca e in lateral..in funcție de oportunități. Asta in cazul aluia de se plange terapeutului. Ceilalți, ăia cu minim pă economie..la fel. Doar că ăștia pot să plece si fizic după cateva luni… Altfel, cum ziceai si tu, ai tăi mai rupeau carca si cu altceva pe langa joburi..
Asta e generația noastră. Generația mai nouă separă diferit activitățile de la muncă și… „ciubucurile”.
Mda, stai liniștit că se vor descurca. O problemă reală o vor avea copiii lor.
Ah, atunci intervine: „pe vremea mea”?
Am un prieten care are angajati la firma lui doi baieti tineri, pe la 23-25 de ani.
Contrar a ce se spune despre tinerii de astazi, baietii muncesc de rup. Dar, educatie financiara: zero.
Isi cheltuie toti banii pe telefoane si alte gadgeturi scumpe, haine si incaltaminte „de firma”.
In conditiile in care unul dintre ei este din provincie si sta cu chirie, iar celalat are rate la apartamentul pe care si l-a cumparat. Deci ar trebui sa fie mai cumpatati cu cheltuielile. Doar ca nu.
Imi povestea amicul razand, ca ieri i-au cerut bani de tigari, in conditiile in care primisera salariul cu doar o saptamana in urma. Salariu bun, 7000 de lei net pentru fiecare.
Eh, toată lumea a spart banii cât a fost tânăr. O să îi mai conserve când vin responsabilitățile.
Majoritatea tinerilor din ziua de azi mănâncă zilnic de la diverse catering-uri, iar puținele alimente pe care le cumpără sunt din supermarket, ies destul de des, cheltuie bani pe haine de firmă și nu își fac un calcul cu cheltuielile strict necesare.
Mă uitam la nepotul meu care este necăsătorit, muncește la București, are rate la apartament și se descurcă excelent. Are 29 de ani, lucrează din facultate și l-au angajat apoi cu normă întreagă, apoi a schimbat firma pentru că a vrut mai mult…dar, gătește, până și pâinea și-o face singur acasă. Cumpărăturile le face în piață la precupeți și la magazinele unor ferme.
De îmbrăcat urmărește perioada de reduceri și nu țoale de firmă. Pleacă de 2 ori pe an în concedii peste hotare. Și mai prinde și câte un we la munte…că la mare vine la părinți.
Iese și cu prietenii să mănânce în oraș, dar nu zilnic.
Cred că în primul rând ar trebui să renunțe la terapie tipa, că, cred că o costă scump o ședință, și în loc să spargă ea banii în MALL îi sparge psihoterapeutul. Zic bine? 🙂