A glumit un pic Mălin în legătură cu sărăcia și mi-a sărit gândul un pic la Georgiștii care mai pleacă pe afară la muncă și văd și ei lucruri.
Paranteză, încă nu am văzut pe unul să fie cât de cât OK cu limba română. M-a furat zilele trecute un comentariu pentru cineva, ca la următorul răspuns autocorecția să nu îl mai ajute. Long story short, nici nu îmi mai pierd timpul cu cei cu greșeli gramaticale. Închid și îi las în bula lor că mi-am dat seama că n-am succes.
Dar mă gândeam la frustrări și discriminare.
Mergi în afară la muncă și dai de aceleași medii cu care erai obișnuit tu. Dacă ești măcelar, cel mai probabil o să ai aceleași discuții de măcelar. Dacă ești pe șantier, o să ai fix aceleași discuții și aceleași glume de șantier. Nu ai cum să-ți depășești condiția decât dacă îți dorești tu.
Ori, cu cât e mai slabă educația, per ansamblu, cu atât mai mult apare discriminarea și, implicit, apar frustrări în timp.
E posibil să fi fost și eu acolo, dacă mă uit în spate. Ca de exemplu, n-am cea mai bună engleză din lume și pentru mult timp piticii mei din cap aveau chiar și treburile astea de discriminare: băi, cum să vorbească germanul cu mine, ăia discriminează. Da, pe modul ăsta am gândit în Albania, de exemplu. În marea experiență: un american, un german și un Cuc.
De fapt, toate tâmpeniile astea erau în capul meu. De fapt, era o discuție la care n-aveam acces pentru că mă depășea. Istoria limbilor germanice. Eu le povesteam despre televizoare, dacă voiau.
S-a întâmplat în România să dau de alt german și să îmi deschidă un pic ochii. La fel, să îmi exemplifice că inclusiv la el era o barieră lingvistică și ei cumva sunt un pic mai rigizi în momentul în care vorbesc engleza ca nu cumva să greșească. Nu discriminare, nu aroganță, doar că era altă cultură.
Acum, pe la Barcelona, vrând nevrând, am discutat cu un grup de italieni. Erau curioși de lucruri mai tehnice, cum ne merge, dacă noi adoptăm euro și nu bulgarii, dar și treburi un pic mai tehnice despre vânzări de televizoare de pe piața noastră. Small talk, dacă vreți.
Un exemplu și mai puțin OK. În Gran Canaria s-a alăturat grupului cineva din UK cu prea puțină școală. Un georgist. S-a simțit. Adică, OK, sistemul lor și-a făcut treaba: e un altfel de respect pe care îl dobândești în sistemul lor pe care societatea noastră probabil o să-l câștige în 30-40 de ani, însă la bază poți observa și alte lipsuri.
Renegarea originii face parte din ADN-ul romanilor. Afara sunt miei blanzi, cand se intorc se cred zei. Problema extremismului are alte origini si exista de cand au aparut discrepante intre clasele sociale, adica mai dintotdeauna. Cand devine un om normal, extremist? Cand crede ca nu este inteles in societate, cand se simte stingher, cand se simte inferior, cand se simte marginalizat. Autoapararea isi spune cuvantul sub forma integrarii extremistului in grupuri de oameni similare lui. Doar in spirit de turma/haita se simte in sfarsit ca este „cineva”. Asta ii da curajul pe care il pierduse inainte de a deveni extremist. Asta e motivul real din cauza caruia nimeni, niciodata, nu va reusi sa lamureasca un extremist incazarmat in doctrina „cunoasterii universale”, cu toate ca e paralel cu adevarul absolut. E vorba de Ego. Un extremist nu va recunoaste niciodata realitatea fiindca nu vrea, nu fiindca nu poate (unii totusi chiar nu pot). Cand vad trendul „mancarea altfel”, „scoala altfel”, „moda altfel”, „politica altfel”, mai ramane sa vedem si „viata altfel” prin extrapolare. Pai viata altfel este moartea, nu inseamna mai buna sau mai rea, fiindca modelele astea au fost, sunt si vor fi si in continuare, deci, nimic nou/altfel. Se pare ca omenirea s-a saturat de normalitate si doreste „altfel”, dar nu ar fi in stare sa specifice clar ce reprezinta acel „altfel”. Viata oricum este in continua transformare, deci este prin definitie, altfel. Se pare ca altfel este „altfel” decat banalul altfel.