Nu vreau să mai reiau introducerea de aici, am făcut și eu câteva la viața mea și am fost suficient de norocos încât să fiu OK din punctul ăsta de vedere. Odată ce-am trecut, însă, de o vârstă am încercat să devin mai OK cu mine și cu cei din jur. Plus că, chiar dacă suntem în formație aproape completă, toți am avut experiențe mai mult sau mai puțin bune.
Unii p-aici, prin comentarii, spuneau că sunt ipohondru, dar când ai oameni cu probleme pe lângă tine și vezi că e greu sufli și în iaurt. Și, dacă tot suntem niște oameni adunați p-aici mi se pare normal să încerci să dai și informație cât se poate de OK mai departe.
Deși nu sunt părinte, cred că nimic nu te pregătește pentru așa ceva, în schimb, nu pot să nu observ cum toți colegii mei, cu copii, își transformă totul în jurul lor.
Cumva, noi suntem obișnuiți că vom duce pe ultimul drum părinții, nu invers. Și nouă ni s-a zis mereu, mai ales de când au mai fost probleme în familie, nu te gândi la tine, tu poți să dispari într-o fracțiune de secundă, gândește-te la ceilalți care rămân în urmă.
Orice prostie individuală strică o familie. Tu dispari într-o secundă într-un frigider. Sau, mai rău, ce probleme ar fi dacă ai rămâne cu sechele pe viață.
La mine treburile astea au funcționat.
Butoiul cu melancolie ?
Frica (de necunoscut, de urmari, de durere, de boala, de foame, de lipsuri, de neputinta, de moarte) pazeste pepenii… Cu toate astea, se spune ca de ceea ce te feresti, nu scapi. Realitate este ca din lupta cu viata, n-a scapat nimeni viu. Deci, despre ce temeri e vorba? Finalul este intotdeauna acelasi. Unii mai optimisti au certitudinea ca sunt nemuritori si ca-l vor ajunge din urma si chiar il vor depasi pe Matusalem. Matusalem a trăit 900 de ani dar ce viata e aceea când nici o fata nu s-ar încurca cu vreun bărbat de 900 de ani? Ce plictiseala de moarte ar fi…